Istoric

Ideea de cooperație s-a născut și a stăruit în mintea și sufletul poporului român de la începuturile existenței sale. Indiferent că a fost vorba de studii aprofundate sau de simple relatări în reviste de specialitate sau ziare, cooperația, în sensul ei general, a transmis mereu un mesaj încurajator omului în îndelungata și zbuciumata lui luptă pentru supraviețuire, constituind o formă specifică de organizare a activității umane.

Se cunoaște că civilizația modernă, cu toată strălucirea ei, a creat în conștiința omului o stranie pervertire a facultăților sale de ordin moral. Descoperirile științifice epocale par a distruge rațiunea de a fi a omului de rând, transformat adeseori în anexă a mașinismului modern, îndepărtându-l tot mai mult de natură și devenind robul propriilor capricii, ale nevoilor sale, veșnic frământat, nemulțumit, fățarnic, chiar mincinos în această luptă perpetuă.

Multe țări din Europa puternic industrializate au înțeles că, în ciuda marilor progrese tehnice, nu trebuie să neglijeze această componentă sufletească a poporului. De pildă, sunt pline de înțelesuri și învățăminte, cuvintele care s-au făcut auzite în Camera Comunelor din Anglia, încă la începutul secolului trecut (1907), țara cu cea mai dezvoltată industrie din acea vreme: ”Sunt și alte considerațiuni decât cele economice care trebuiesc puse în cumpănă în această Cameră, anume: sănătatea și vigoarea neamului nostru” .
Așadar, creșterea fără precedent a producției de mărfuri, trebuia să găsească soluții, din partea conducătorilor, pentru rezolvarea problemelor dificile cu care se confruntau muncitorii din mediul urban și rural, antrenați tot mai insistent în revendicări sociale.

Dar omul în lupta sa dreaptă, pentru a prospera material și moral, și-a realizat aceste deziderate, acționând doar împreună, spiritul asociativ și de solidaritate, diversele forme de cooperare, reprezentând calități de necontestat ale vieții. El a înțeles că numai așa va învinge toate vicisitudinile cu care se confruntă, prin participare, asociere și colaborare activă, laolaltă. Acesta a constituit momentul cheie care a marcat saltul trecerii la cooperație.

Cooperația în accepțiunea generală, n-a fost un scop în sine ci s-a născut din dorința obiectivă pentru bunăstarea materială și morală a celor asociați având ca suport de funcționare următoarele principii de bază: adeziunea liberă voluntară și deschisă; controlul democratic al membrilor cooperatori și participarea fiecăruia la luarea deciziilor, producerea și vânzarea în comun a produselor; autonomia și independența societăților; neamestecul statului; educarea, instruirea și formarea membrilor; cooperarea între societățile cooperative; controlul gestiunii; constituirea unui fond de rezervă și dezvoltare ș.a.. În virtutea acestor principii au luat ființă societăți cooperative de diferite forme în toate țările dezvoltate, inclusiv în România.

Subliniem că aceste principii sunt prezente, în marea lor majoritate în ”Declarația” din anul 1995 , a Alianței Cooperatiste Internaționale, ele găsindu-și câmp optim de aplicare și în țara noastră, ca speranță de satisfacere a nevoilor de consum ale populației.

Caracteristicile economico-sociale ce definesc sistemul cooperatist:

Continuitate și durabilitate ceea ce înseamnă că sistemul economic cooperatist are menirea de a asigura baza continuării mișcării cooperatiste.

Este un sistem de acumulare adică o mare parte din rezultatul economic este acumulat pentru susținerea și dezvoltarea sistemului.

Este indivizibil ceea ce evidențiază că acumularea de capital are drept scop deservirea întregului grup și nu permite distribuirea lui individuală.

Este un sistem social adică obiectivul sistemului este de a apăra și satisface nevoile sociale ale grupului.

Este unitar și integru ceea ce asigură unitatea mișcării cooperatiste, decizia privind capitalul indivizibil aparține întregului grup, care are obligația de a apăra proprietatea cooperatistă acumulată.

Este deschis și democratic adică funcționează pe principiul conducerii și controlului democratic, deciziile fiind rezultatul votului exprimat de către toți membrii cooperatori.
Toate aceste caracteristici subliniază deosebirile sistemului economic cooperatist față de alte sisteme și creează cadru propice pentru a deservi interesele economico-sociale ale membrilor asociați.

Principii cooperatiste:

Asociere voluntară și deschisă
Autonomia și indpendența societăților cooperative
Participarea economică a membrilor cooperatori
Controlul democratic al membrilor cooperatori
Educarea, instruirea și informarea membrilor cooperatori
Cooperarea între societățile cooperative
Preocuparea pentru comunitate

________________________________
1. Sistemul Cooperației de Consum din România – Studiu, cercetare, dezvoltare economico-socială, Editura Universitară 2017; Autori și colaboratori: Prof.univ.dr.ing. Vidu Bidilean – membru de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice ,,Gheorghe Ionescu Sisești”, Ec. dr. Ioan Crișan, Dr.ec.Ioan Mărculescu, Ec.Ion Țuțu, Ec. Nicu Constantin, Ec.Margareta Bran, Ec.Lidia Dominciuc.
Cooperatia de Consum – Evolutie, Structuri, Strategii de dezvoltare-Autor ec.dr. Ioan Crișan, Editura Universitară 2010
2. C. Stere, ”Pe terenul principiilor”, vol. XI, București, Vatra Românească, 1908, pag. 101
3. Legea nr. 1/21 februarie 2005, privind organizarea și funcționarea cooperației, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 172/28 februarie 2005, pag 3.
4. Gazeta cooperației nr. 434/2-8 martie 1999

Cooperația ca idee a apărut în viața economico-socială din timpuri străvechi. Omul în lupta sa pentru existență, s-a organizat în grupuri pentru a-și dobândi hrana necesară, ferindu-l de pericolele iminente ale naturii, de unde-și procura cele necesare vieții.

Cercetările consacrate dezvoltării civilizației umane, menționează frecvent că, în perioada premergătoare economiei individuale, s-au manifestat la diferite popoare ale lumii, forme de conlucrare, de ajutor reciproc și solidaritate umană pentru desfășurarea unor activități economice, de regulă a acelora care depășeau posibilitățile individului izolat. Astfel, babilonienii au format organizații cu funcții asemănătoare obștilor de arendare. În Grecia antică se practica întrajutorarea comunitară în caz de deces al unuia din membrii familiei. În spațiul german, a existat obiceiul întrajutorării comunitare pentru efectuarea unor lucrări de anvergură, ca drenaje, îndiguiri, exploatarea lemnului în păduri etc.

Pe teritoriul României de azi, populația geto-dacă era organizată în obștii sătești, ale căror rămășițe le întâlnim în lumea rurală românească până în prezent. La nivelul obștei, proprietatea asupra pământului era în devălmășie, pământul nedistribuit pentru folosința individuală a familiilor era lucrat în comun (clacă), pădurile și islazurile se foloseau tot în comun de către membrii comunităților rurale.

În general, se poate aprecia că, forme de conlucrare și de întrajutorare au apărut și s-au dezvoltat o bună perioadă de timp în perimetrul vieții rurale, căpătând de-a lungul vremii denumirea generică de cooperație.

În accepțiunea modernă, fenomenul cooperatist apare la începutul secolului al XIX-lea, constituind un rezultat al civilizației europene, care oferea toate elementele unei dezvoltări nestânjenite: regimul economic și juridic modern, libertatea muncii și de asociere ș.a. Societatea a evoluat dar drumul ei spre progres nu a părăsit ideea de cooperație, indiferent de denumire: colaborare, obștie, conlucrare, asociere, cooperare, tovărășie, etc.
Industria a luat avânt și odată cu aceasta, o nouă ordine socială era inevitabilă, căci înlocuirea forței de muncă vie cu cea materializată a determinat sporirea considerabilă a producției de mărfuri, concomitent cu creșterea nemulțumirii muncitorilor rămași fără muncă. Deși au existat semnale de vindecare a rănilor sociale determinate de industrializare, cu toate acestea problema de fond nu a fost rezolvată, ea continuând a se manifesta încă multă vreme.

Primul pionier care s-a pus în slujba cauzei muncitorilor, a fost Robert Owen(1771-1858), din Anglia, care prin pricepere deosebită în calitatea de director la două fabrici de postav, a adus câștiguri enorme patronilor săi. Apoi, mai târziu, în asociere cu alți colaboratori, a cumpărat o întreprindere de prelucrare a bumbacului, unde a făcut adevărate minuni prin câștigurile realizate. La rândul lor, muncitorii erau mulțumiți pentru condițiile noi de muncă și de viață care le erau asigurate.
Gândul lui nestrămutat care îl frământa, era să întemeieze comunități de lucrători de pământ prin cumpărare sau arendare, în care munca să-și găsească o adevărată prețuire. Acest experiment întreprins în America, nu i-a reușit. S-a întors sărac de acolo, dar și-a continuat opera în Anglia, unde a fost considerat ca promotor al revendicărilor sociale care au cuprins mase tot mai largi de lucrători.

În această perioadă, în Franța, apar alți doi oameni de știință, Saint-Simon(1760-1825) și Charles Fourier (1772-1837), care în afară de teoriile noi pe care le-au conceput, au elaborat planuri de organizare a societății, ca pe o vastă asociație universală. Cu tot entuziasmul și suportul teoretic, acești economiști nu și-au văzut strădaniile încununate de succes, iar problemele sociale au continuat să rămână nerezolvate, grevele continuându-și cursul lor ascendent și susținut.
Cei trei mari precursori ai cooperației, din Anglia și Franța, n-au avut șanse de reușită, deoarece au ocolit realitățile sociale, teoria lor degenerând în utopie și rămânând ca atare în galeria marilor personalități din domeniul teoriei și practicii economice.

Înfăptuirea ideii de asociere s-a realizat în era capitalismului modern. Așa cum sublinia reputatul specialist de talie europeană în problemele cooperației, profesorul Gr. Mladenatz, ”unul dintre aceste mijloace ale inițiativei private, este asociația liberă, în forma ei modernă. Recunoașterea acestui mijloc s-a afirmat după mai multe decenii de experimentare, timp în care înfăptuirile cooperatiste au demonstrat pentru asociați, o dublă funcție: materială și morală” .
Se poate afirma deci, că ideea de cooperație a apărut într-o dublă dimensiune, economică și socială și ea se va dezvolta, în continuare, pe această concepție de viață.

Studiul literaturii de specialitate arată că până la Primul Război Mondial nu s-a conturat clar o doctrină cooperatistă unanim acceptată, ci mai degrabă este vorba de experimente izvorâte din nevoile presante ale practicii economice și sociale.

Idei privind cooperarea identificată de multe ori cu asocierea, colaborarea, conlucrarea ș.a., au pătruns în economia românească, așa cum am spus, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dintre marii gânditori economiști ai vremii, care în scrierile și faptele lor au vehiculat idei ale asociațiilor, fără a înțelege prin aceasta nașterea unei mișcări veritabile cooperatiste, se pot enumera Teodor Diamant, Ion Ionescu de la Brad, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Petre S. Aurelian, Spiru Haret ș.a.

Iată câteva scurte comentarii cu privire la ideile emise de aceste personalități ale vremii legate de conceptul de cooperație:

Teodor Diamant (1810-1841) este primul om din România care a îmbrățișat ideea de asociație și care a înființat în anul 1835, Societatea Agronomică și Manufacturiană, împreună cu boierul Manolache Bălăceanu pe moșia acestuia, cunoscută și sub denumirea de Falansterul de la Scăieni. Conform studiilor efectuate de el, societatea s-a compus din câteva zeci de persoane, inclusiv țigani eliberați din robie. Mai târziu a fost lichidată de autorități iar inițiatorii pedepsiți cu surghiunirea. Oricum, Teodor Diamant este considerat printre primii români socialiști utopici care a îmbrățișat ideile lui Charles Fourier.

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), este pionerul înființării cooperativelor de credit. În calitatea lui de deputat, a depus un proiect de lege pentru întemeierea unui sistem de credit țărănesc, în care a citat exemplul german Schulze – Delizsche și Raiffeisen. În ciuda demersului său de bună credință, propunerea nu a fost luată în dezbaterea Camerei.

Ion Ghica (1816-1897) este prima personalitate care a scris despre problemele economice în limba română și a fost primul director și organizator al Creditului Funciar Rural pe baze mutuale. El are meritul de a fi elaborat proiectul de organizare al unei Bănci Române, o bancă de scont și de circulație, de depozit de producție, de obiecte și de efect, de comerț, de industrie agricolă (prelucrare) și ipotecare.

Nicolae Bălcescu (1819-1852) este personalitatea care a avut meritul principal de a concepe creditul funciar ca mijloc de emancipare a țărănimii în consolidarea împroprietăririi. El a rămas în istorie ca o figură luminoasă pentru dreptate socială și progres.

Petre S. Aurelian (1833-1909) este un alt mare economist al secolului său, care a atras atenția pentru prima dată că: ”pasul următor în progresia agriculturii va trebui să fie cooperativa”…”cultivatorii din straturile acelea unde proprietatea este prea divizată trebuie să se asocieze pentru ca să poată produce cu folos” . El este omul care a militat consecvent, în scrierile sale, pentru ”înavuțirea populației rurale” considerând creditul rural ”creditul țăranului”.

Spiru Haret (1851-1897) promotor al cooperației despre care a afirmat că se integrează perfect în concepția social-economică generală.

Virgil Madgearu (1887-1940) este omul de știință agrarian care a acordat o atenție deosebită cooperației agricole dar și problematicii cooperativelor de creditare, apreciind că agricultorii ar evita, în acest fel, camăta înrobitoare și sărăcirea lor.

Nu putem trece cu vederea și alți mari gânditori și autori recunoscuți în domeniul economiei și cooperației ai vremii ca: Alexandru Xenopol (în egală măsură și istoric), Radu Rosetti, Constantin Dobrogeanu Gherea, George Maior, N.O. Popovici-Lupa, Constantin Garoflid, Dimitrie Gusti, Marin Chirițescu Arva, Nicolae Corlățeanu, I.N Angelescu, A.G. Galan, G. Tașcă, V. Jinga, I. Modrogan, P.E. Barbu, Visarion Roman, I.G. Duca, Nicolae Iorga, Ion Mihalache și mulți alții care au îmbogățit tezaurul gândirii economice românești și în egală măsură au propovăduit ideea de cooperație în țara noastră cu toate binefacerile ei.

Această mare galerie de economiști reputați și susținători ai ideii de cooperație nu pot fi bănuiți nici un moment că ar fi promotorii colectivismului de după al Doilea Război Mondial, care ne-a fost impus de forțe străine. Ideea respectivă va trebui eliminată din gândirea țărănimii.

Cooperația a rămas și va rămâne o mișcare de referință în peisajul dezvoltării economico-sociale a României care aduce bunăstare și progres, iar ,,cooperativa este instituția spre care se îndreaptă cugetele mai serioase și oamenii cei mai deplin înțelegători ai realităților care ne condiționează viața. Nu e nevoie nici să o denigrăm, nici să-i facem apologia”.

Începuturile cooperației. În Ţările Române, ideile cooperatiste au pătruns ca şi în alte domenii ale vieţii economice, sociale şi culturale, prin opera unor intelectuali instruiţi în ţările occidentale. Pentru că la noi a doua jumătate a secolului XIX era caracterizată printr-o producţie limitată și lipsa unui sistem organizat de finanţare, era firesc ca începuturile mişcării cooperatiste să fie legat de sistemul de creditare. Astfel, în 1845, Costache Bălcescu, economist şi om politic ce îşi făcuse cu puţin timp în urmă studiile economice la Paris, publică broşura „Proiect pentru o casă de păstrare şi împrumutare” , care este considerată prima încercare de înfiinţare în Principate a unei case de economii și de credit. Proiectul este evident conceput sub influența ideilor cooperatiste care circulau în mediile economice occidentale, dar și de opera lui Adolphe Blanqui, „Precis elementaire d`economie politique”, apărută în 1826 la Paris. Propunerea lui Bălcescu, deşi scrisă sub influenţă străină, era adaptată la condiţiile concrete ale ţării noastre. Nu a fost însă concretizată în practică, şi asta nu pentru că nu ar fi fost viabilă, ci pentru faptul că ţara intrase în perioada premergătoare mişcării revoluţionare de la 1848, iar după reprimarea sângeroasă a acesteia, C. Bălcescu alături de fratele său, Nicolae Bălcescu şi de alţi intelectuali, au luat calea exilului.

În 1860, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), economist, statistician, agronom, marcant reprezentant al ştiinţelor agricole şi reputat om politic , după ce răspândește ideile înființării unui sistem de credit rural în coloanele revistei ”Țăranul român”, redactată de el însuși, transpune aceste idei în practică, constituind prima bancă populară cooperatistă și o casă de păstrare școlară. În lucrarea sa, ”Creditul social”, apărută la Iași în 1876, Ion Ionescu de la Brad constată că țăranul român, deși emancipat și împropietărit, a căzut într-o robie, și anume „robia capitalului” din care autorul nu vede decât o singură cale de ieşire, aceea a înfiinţării unor instituţii noi care să poarte numele de „asociaţiune cooperativă pentru cruţare şi avansuri sau bancă sătească”.

Înfiinţarea primei cooperative de consum în Ţările Române este legată de numele lui Petru S. Aurelian (1833-1909), „distins economist şi bărbat de stat român” , care la 16 aprilie 1873 participă la o întrunire convocată din iniţiativa lui I. Polizu şi, în prezenţa mai multor personalităţi ale Bucureştiului, s-au pus bazele societăţii de consum „Concordia” al cărei obiect de activitate s-a rezumat la aprovizionarea celor interesaţi cu mărfurile necesare, apreciindu-se cu acea ocazie că a da societăţii atribuţii mai largi ar însemna paralizarea activităţilor şi, implicit, lipsa ei de perspective. Conform statutului, capitalul social era de 100.000 lei, format din 5.000 de acţiuni a câte 20 de lei fiecare. În ceea ce priveşte beneficiile, 10% se repartiza ca dividend părţilor sociale, iar restul de 90% se distribuia astfel: un sfert fonduri de rezervă, iar trei sferturi membrilor ca primă de consumaţie în funcţie de cantitatea de mărfuri cumpărate de la societate. În ceea ce priveşte asociaţii, aceştia puteau fi numai cetăţeni români, inclusiv naturalizaţi, fiecare dintre aceştia dispunând de un singur vot indiferent de numărul de părţi sociale subscrise. Preşedinte al Consiliului de administraţie a fost ales însuşi iniţiatorul Petre S. Aurelian.

Tot în Bucureşti, în anul 1879, un grup de meseriaşi cizmari, care se pare că erau străini de iniţiativele de tip cooperatist de consum şi de credit întemeiate de Aurelian, au înfiinţat o cooperativă de cumpărare în comun a materialelor de care aveau nevoie în activitatea lor profesională, societate denumită „Societatea meseriaşilor de încălţăminte”. Deşi a fost recunoscută de Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice încă din 15 septembrie 1879, aceasta nu a început să funcţioneze decât în 1883 cu un capital de 4.400 lei. În cursul anului 1883, societatea a achiziţionat mărfuri de 112.000 lei şi a vândut de 85.879 lei, realizând un profit de 2.195 lei, iar membrii cooperatori au beneficiat de mărfuri mai ieftine, de calitate mai bună, realizând la sfârşitul anului venituri corespunzătoare în cotă parte în funcţie de mărfurile achiziţionate. Din cauza unor neînţelegeri între membrii cooperatori, aceasta s-a desfiinţat în anul 1890, dar o parte din membrii lor au organizat o nouă cooperativă de aprovizionare numită „Uniunea patronilor de încălţăminte fină”, cu un capital de 15.200 de lei.

De importanţă majoră pentru mişcarea cooperatistă se dovedeşte şi activitatea învăţătorului C. Dobrescu-Argeş (1856-1903) care înfiinţează în anul 1886 Banca Populară „Frăţia” din Domneşti, judeţul Muscel şi Societatea de Consum „Economatul” din Retevoiești, considerate ca primele cooperative din mediul rural.

Se poate afirma că începuturile cooperației de consum din Țările Române, s-au dovedit a fi de bun augur pentru dezvoltarea ulterioară a mișcării cooperatiste pe baze moderne.

Cooperația de consum sub regimul Codului Comercial. Ca persoane juridice care elaborează acte de comerţ, cooperativele sunt considerate societăţi comerciale, astfel că la elaborarea Codului Comercial al Regatului României din mai 1887 , Titlul VIII, Secţiunea VII, a fost rezervat organizării şi funcţionării societăţilor cooperatiste. Acestea sunt societăţi comerciale cu capital variabil, respectiv susceptibil de creştere prin vărsăminte treptate făcute de asociaţi dar şi de diminuare, observându-se astfel intenţia legiuitorului de a da libertate mai mare membrilor cooperatori decât acţionarilor de la societăţile de capital.

Capitalul social maxim al cooperativei era de 200.000 de lei, fiecare membru cooperator neavând dreptul decât la un singur vot, oricare ar fi numărul acţiunilor pe care îl posedă. Valoarea unei acţiuni, care putea fi doar de tip nominativ, era stabilită la maximum 5.000 de lei.

Pentru a stimula înfiinţarea de cooperative şi participarea la acestea a persoanelor cu venituri mici, Codul cuprindea mai multe facilităţi și anume:

– Cota de participare iniţială la capitalul social era stabilită la 10% şi nu la 30% ca la societăţile anonime, din valoarea nominală a acţiunilor subscrise, restul putând fi completat ulterior.
– Valoarea acţiunilor putea fi oricât de mică, dar nu sub 25 de lei dar nici peste 100 de lei.
– Membrii cooperatori au posibilitatea să se retragă chiar dacă n-au vărsat întregul capital social stabilit, dar nu mai puţim de o zecime din acesta.
– Prin actul constitutiv, administratorii pot fi scutiţi de depunerea cauţiunii în schimb nu pot fi aleşi decât dintre membri.
– Scutirea de plată a taxelor de timbru a actelor de constituire a societăţilor cooperative şi a celor de retragere şi primire de noi membri.
Cu privire la formalităţile de înfiinţare, se menţine aceeaşi procedură greoaie ca la societăţile anonime: autentificarea actului constitutiv şi a statutului, avizarea de către Camera de Comerţ, autorizarea de către tribunale, îndeplinirea formalităţii de publicare a statutelor şi actelor constitutive în Monitorul Oficial. De asemenea, se menţine în aceeaşi formă ca la celelalte societăţi comerciale, dispoziţiile privind adunările generale, bilanţul, cenzorii sau lichidarea societăţilor cooperative. Deşi nu lipsite de sens, aceste prevederi legale au făcut ca pentru înfiinţarea şi funcţionarea cooperativelor să fie nevoie de personal instruit în domeniul juridic și al contabilităţii care, mai ales, în mediul rural nu exista. Astfel, reglementările cuprinse în Codul Comercial în loc să fie un factor de dezvoltare a mişcării cooperatiste, au fost mai degrabă unul de frânare a acesteia. De aceea, în perioada următoare au existat preocupări pentru elaborarea unei legi speciale privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
În perioada de la intrarea în vigoare a Codului Comercial şi până în anul 1900, au fost înfiinţate mai multe cooperative de consum în mediul urban, mai ales în Bucureşti, dar nici una în mediul rural. În schimb, în această perioadă au crescut progresiv numărul cooperativelor de credit, inclusiv cel al băncilor populare săteşti. Deşi nu putem vorbi încă de o mişcare cooperatistă în Principate , toate aceste exemple amintite mai sus au reprezentat un început al cooperaţiei autohtone .
Acte normative, evoluția instituțiilor și a activităților. Interferența dintre veacul XIX și XX era marcată de activitatea lui Spiru Haret, care, alături de cercetarea ştiinţifică, organizarea învăţământului, preocupările didactice sau publicistică, se apleacă şi asupra situaţiei grele a producătorilor rurali , iar în ceea ce priveşte căile de redresare a acesteia, găsirea unor forme adecvate de asociere era văzută ca având o importanţă covârşitoare. Marele om politic se opunea cu virulenţă concentrării capitalului în mâna unui număr tot mai redus de persoane.

„Lăţirea trusturilor evreieşti ale moşiilor, creşterea cea mai mare a arenzilor în anul acesta – observa Haret în 1905 – se traduc toate prin sărăcirea până la extrem a ţăranilor şi este în asentimentul tuturor, chiar în a celor optimişti, că această stare de lucruri dacă va mai dura, nu se putea rezolva decât printr-o catastrofă. Grecii şi evreii vor trece graniţa cu milioanele stoarse de la ţărani, dar ce va fi aici pe urma lor nu va fi bine” . Peste numai doi ani, previziunile lui Spiru Haret s-au adeverit, răscoala ţărănească neputând fi înăbuşită decât printr-o imensă baie de sânge. Intuitiv, Spiru Haret realiza că principala problemă a ţăranului român este lipsa creditului. Pentru rezolvarea acestei probleme, el a dus o campanie consecventă, atât pe plan politic ca membru al unui partid politic dar şi pe plan administrativ, ca ministru al învăţământului, căutând să mobilizeze institutori şi învăţători de la sate în vederea înfiinţării de bănci populare, pe care le considera instituţiile cele mai potrivite pentru asigurarea populaţiei rurale cu credite pe termen mediu şi scurt. Cu sprijinul unor învăţători inimoşi, Haret înfiripă în scurt timp o reţea de bănci populare, în ciuda adversităţii cămătarilor iar uneori chiar a autorităţilor de stat. În intervalul 1 aprilie – 1 decembrie 1901, se înfiinţează 168 de noi bănci populare cu un capital total de 2.346.046 lei, iar numărul total al asociaţilor era de 20.604, aşa cum rezultă din datele publicate în Anuarul Băncilor Populare pe anul 1901. În anul 1902, numărul cooperativelor săteşti ajunsese la 700 şi era în continuă creştere. În aceeaşi perioadă, viaţa ţăranilor începea să se schimbe, îşi puteau achita datoriile, cumpărau unelte şi pământ, îşi construiau case noi, toate cu sprjinul băncilor populare. De asemenea, băncile populare îi ajutau pe ţărani să înfiinţeze primele cooperative de consum care aduceau mărfuri mai ieftine în rate, unele oferind chiar şi unelte agricole și alte mărfuri de uz general.

Cu tot numărul mare al băncilor populare, dar şi al cooperativelor de consum care au fost înfiinţate în anii 1901 şi 1902, numai o mică parte respectau cerinţele Codului Comercial, ce conţinea formalităţi prea complicate şi aproape imposibil de îndeplinit, acestea fiind ocolite de cele mai multe ori. Acest fapt l-a determinat pe I.G. Duca să afirme în teza sa de doctorat susţinută la Paris în 1902 că România „prin excelenţă este ţara falsei cooperaţii” , iar C.Stere arată în raportul la Legea băncilor populare din 1903 că „ adesea ne aflăm în faţa unor asociaţiuni, care nu sunt nici societăţi civile, neintrând în condiţiile Codului Civil, nici societăţi civile în formă comercială, neîndeplinind prevederile Codului Comercial” .
Trebuie remarcată legătura strânsă între cooperativele de credit şi cele de consum. De exemplu, Banca Populară „Uzu” din comuna Dărmăneşti, judeţul Bacău, înfiinţează la 1 noiembrie 1900 magazinul sătesc de consum „Progresul ţăranilor”, cu două secţii, una permanentă de unde se puteau procura toate mărfurile necesare gospodăriilor ţărăneşti, iar a doua, deschisă numai în campaniile agricole, destinată achiziţionării de cereale. Un alt exemplu este acela al băncii populare din Hanovici, care la 1 ianuarie 1901, înfiinţează o cooperativă de consum cu 25 de membri şi un capital de 1.000 lei.

La sfârşitul aceluiaşi an, cooperativa funcţiona cu trei secţii: agricolă, comercială şi industrială. Apare astfel evidentă ideea că elementele esenţiale pentru înfiriparea unei mişcări cooperatiste puternice erau instituţiile de credit. De aceea, ele au fost şi primele reglementate printr-o lege specială şi anume Legea băncilor populare săteşti şi a Casei lor centrale, adoptată în martie, anul 1903. Ulterior, primesc o astfel de reglementare şi celelalte forme de asociere de tip cooperatist prin Legea pentru înfiinţarea băncilor populare de meseriaşi şi a cooperativelor de producţie, consum, construcţie şi de comerţ, din 20 decembrie 1909. De fapt, această din urmă lege extinde legislaţia care reglementa organizarea şi funcţionarea băncilor populare şi la cooperativele de consum, meşteşugăreşti şi de producţie. Conform articolului 3 al legii mai sus amintite, „forma în care aceste cooperative se vor constitui, modul cum ele îşi vor conduce afacerile, raporturile dintre asociaţi, ca şi dintre aceştia şi cel de-al treilea, sunt aceleaşi cu care Băncile populare şi cooperativele săteşti funcţionează conform legii din 28 martie 1903”, iar articolul 4 dispunea: „Casa Centrală a Băncilor Populare va avea faţă de aceste cooperative acelaşi rol pe care îl are faţă de băncile populare şi celelalte cooperative săteşti”.

Deşi cadrul legal era departe de a fi corespunzător, (de altfel acesta a şi fost modificat de foarte multe ori), în perioada următoare, până la Primul Război Mondial, sistemul cooperatist, în special al cooperativelor de credit, a cunoscut o dezvoltare fără precedent ce s-a datorat în principal faptului că acesta răspundea unor nevoi sociale, rezolva problema creditului pentru nevoile de producție agricole, dar şi datorită implicării statului. Astfel, după 1903, toate guvernele ce s-au succedat au susţinut, inclusiv prin acordarea de subvenţii, băncile populare sau Casa Centrală a acestora. G. Ionescu-Siseşti arăta că în această perioadă statul sprijinea mişcarea cooperatistă deoarece avea interese comune cu ea. „Statul şi mişcarea cooperatistă nu sunt două puteri potrivnice ci – dimpotrivă – două puteri paralele care se întregesc reciproc” . Vintilă Brătianu era şi el de părere că statul avea interesul de a întări mişcarea cooperatistă pentru a o utiliza ca una dintre cele mai importante pârghii în „consolidarea economică şi naţională şi chiar pentru asigurarea păcii naţionale” .

Un alt motiv pentru care cooperaţia a căpătat această amploare a fost că ea s-a ţinut departe de partidele politice şi luptele electorale. „Mişcarea cooperatistă – subliniază P.T. Rădulescu
– nu e a partidelor politice, ea este a ţării. Guvernele nu au alt rol faţă de ea decât acela de a o ajuta să nu îşi schimbe caracterul bine desemnat până în prezent. Pornită dintr-un izvor destul de curat, curată trebuie să rămână de orice preocupare politică” .

I. Prima lege specială privind organizarea cooperației apare la 28 martie 1903 – „Legea asupra băncilor populare sătești și a casei lor centrale” – publicată în Monitorul Oficial nr. 288/29 martie 1903.

Constituie legea de bază după care se conduce mișcarea cooperatistă – suferă douăzeci de modificări până în anul 1928.

Prin această lege s-a creat prima instituție centrală cooperatistă, numită Casa Centrală a Băncilor Populare – instituție cu funcții multiple, organizată inițial numai pentru băncile populare, iar apoi și pentru alte tipuri de cooperative (obști de arendare, obști de cumpărare, cooperative forestiere, cooperative de producție diversă, cooperative de consum etc.).

În anul 1918, în locul Casei Centrale a Băncilor Populare se înființează Casa Centrală a Cooperației și Împroprietăririi Sătenilor, în cadrul căreia s-au creat noi instituții cooperative
Centrale:

– Centrala Băncilor Populare;
– Centrala cooperativelor sătești de producție și consum;
– Centrala obștilor sătești și a exploatărilor agricole.

Prin legea de organizare a Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale din aprilie 1920 – s-a organizat Direcția cooperației orășenești.

Prin legea unificării cooperației din februarie 1923 (publicată în Monitorul Oficial nr. 269/14 martie 1923) Direcția cooperației orășenești a trecut sub tutela Casei centrale a cooperației și împroprietăririi sătenilor.

Această organizare a durat până în anul 1928 când, prin Codul Cooperației (publicat în Monitorul Oficial nr. 151/12 iulie 1928), au luat ființă două organizații centrale:
– Centrala Băncilor Populare;
– Centrala cooperativelor (pentru toate categoriile de cooperative, în afară de băncile populare).

II. Prin Legea nr. 35 din 1929 privind organizarea cooperației (publicată în Monitorul Oficial nr. 71/28 martie 1929), se aduc modificări, în sensul de a se separa funcția de îndrumare, control etc., cu cele de finanțare.

Se organizează Oficiul Național al Cooperației pentru funcțiile de coordonare și Banca Centrală Cooperativă cu funcția de finanțare a întregii mișcări cooperatiste.

Pentru funcțiile economice de aprovizionare și desfacere a căror organizare legiuitorul o lasă la libera alegere a mișcării cooperatiste, se organizează tot în anul 1929 Centrala Cooperativă de Import și Export.

Formele de organizare prevăzute de această lege sunt:

1. Societăți cooperative – cooperativele sunt societăți care se constituie și funcționează potrivit prevederilor legii.

2. Federale – asociații de societăți cooperative – organizații cu caracter economic formate dintr-un număr de cooperative și a căror rază de activitate se poate extinde și asupra întregului teritoriu al țării, instituții centrale cu caracter economic, cu autonomie completă.
Aprobarea constituirii și vizarea statutelor federalelor, controlul și reprezentarea lor în justiție – se face de Oficiul Național al Cooperației (art. 69, lit. g, Legea nr. 35/1929).  Federalele neintrând în uniunile de cooperative. Federalele sunt societăți cooperative – se constituie conform dispozițiilor prezentei Legi (35/1929), referitoare la societățile cooperative. Societățile cooperative participă la formarea capitalului social al federalei.

3. Uniunile de cooperative – societățile cooperative se asociau în uniuni, cu aprobarea Oficiului Național al Cooperației, în scopul organizării autocontrolului. Uniunile se constituie și funcționează după aceleași norme ca și societățile de cooperative, însă fără capital social, raza de activitate și un număr minim de societăți cu care se constituiau uniunile, stabilindu-se de către Oficiul Național al Cooperației.

4. Oficiul Național al Cooperației Române – instituție autonomă, investită cu personalitate juridică de drept public pe lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor, așezământ superior pentru îndrumarea și controlul societăților cooperative. Uniunile de cooperative pot să alcătuiască o Centrală a Uniunilor de Cooperative, care va avea atribuțiile prevăzute în lege pentru O.N.C.R.
Constituirea Centralei Uniunilor de cooperative – se face potrivit cu dispozițiile legii prevăzute pentru constituirea uniunilor de cooperative, autorizația de constituire fiind dată de Consiliul de Miniștri. Oficiul Național al Cooperației Române înființează secțiuni regionale de îndrumare și control astfel:
1. Regiunea I București cuprindea județele: Argeș, Buzău, Caliacra, Constanța, Dâmbovița, Durostor, Ialomița, Ilfov, Prahova, Teleorman și Vlașca.
2. Regiunea II Craiova cuprindea județele: Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Romanați și Vâlcea.
3. Regiunea III Timișoara cuprindea județele: Arad, Caraș, Severin și Timiș.
4. Regiunea IV Cluj cuprindea județele: Alba, Bihor, Cluj, Maramureș, Năsăud, Sălaj, Satu – Mare, Someș, Târnava Mică și Turda.
5. Regiunea V Brașov cuprindea județele: Brașov, Ciuc, Făgăraș, Odorhei, Sibiu, Târnava Mare și Trei Scaune.
6. Regiunea VI Galați cuprindea județele: Brăila, Cahul, Covurlui, Ismail, Putna, R. Sărat, Tecuci, Tulcea și Tutova.
7. Regiunea VII Iași cuprindea județele: Bacău, Botoșani, Dorohoi, Fălticeni, Iași, Neamț, Roman și Vaslui.
8. Regiunea VIII Cernăuți cuprindea județele: Câmpulung, Cernăuți, Hotin, Storojeneț și Suceava.
9. Regiunea IX Chișinău cuprindea județele: Bălți, Cetatea Albă, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina.

5. Banca Centrală Cooperativă – institut de credit funcționând potrivit unui statut alcătuit pe baza dispozițiilor din lege, aprobat de Consiliul de Miniștri și sancționat prin decret legal. Banca Centrală Cooperativă dispunea de un capital de un miliard, din care jumătate este subscris de stat și jumătate de cooperative, cu dreptul ca cooperativele să subscrie tot fondul, trecând la autofinanțare. Statutul Băncii Centrale Cooperative a fost publicat în Monitorul Oficial din 4 aprilie 1929 și sancționat prin Înalt Decret Regal – Monitorul Oficial nr. 989/1929.

6. Centrala Cooperativă de Import și Export – înființată conform dispozițiilor Legii nr. 35/1929 – reprezenta o federală de cooperative pe acțiuni – societate cooperativă pe acțiuni.

III. Prin Legea din 27 martie 1935 (publicată în Monitorul Oficial nr. 86/6 aprilie 1935), se aduc modificări Legii din 1929 astfel:

Se desființează Oficiul Național al Cooperației, în locul căruia ia ființă:
1. Centrala Cooperativă de îndrumare, organizare și control, care asociază 29 federale, înființată prin Decretul nr. 1744/1935 publicat în Monitorul Oficial nr. 147/1 iulie 1935.
Se organizează două instituții centrale pentru exercitarea funcțiilor economice și anume:

2. Centrala cooperativă pentru producție, aprovizionare și valorificare agricolă (CECOPAVA), înființată prin Decretul nr. 1743/1935 publicat în Monitorul Oficial nr. 147 din 1 iulie 1935.

3. Centrala cooperativelor de consum (magazin de gros), înființată prin Decretul nr. 1742/1935 publicat în Monitorul Oficial nr. 147/1 iulie 1935.

4. Banca Centrală Cooperativă – care s-a menținut din Legea nr. 35/1929.
5. S-a creat, peste cele 3 centrale și peste Banca Centrală Cooperativă, Casa Centrală a Cooperației, al cărei rol era să coordoneze și să supravegheze activitatea celor patru centrale cooperative.
Casa Centrală a Cooperației cuprindea două instituții, având fiecare serviciile respective și fiind condusă de:
a. Consiliul Suprem al Cooperației (atribuții de îndrumare și control);
b. Consiliul Național Cooperatist (atribuții de control și judecată).
Organismele prevăzute la pct. 1, 2, 3, 4 și 5 erau organisme naționale centrale, în baza legii din 1935 funcționau și următoarele organizații:
– societăți cooperative – constituite conform legii denumite și „cooperative”;
– federale – constituite ca societăți cooperative prin asocierea de societăți cooperative cu capital social;
– uniunile – constituite prin asocierea de societăți cooperative în scopul organizării autocontrolului. Uniunile se constituiau cu aprobarea Centralei Cooperativei de îndrumare, organizare și control, funcționau după aceleași norme ca și societățile cooperative, însă fără capital social.

IV. În anul 1938, prin modificările aduse legii pentru organizarea cooperației din anul 1935, cele patru organisme naționale centrale cooperative, precum și Casa Centrală a Cooperației, au fuzionat în Institutul Național al Cooperației, în baza Decretului regal nr.2269/1938 (publicat în Monitorul Oficial nr. 141/23 iunie 1938).

Institutul Național al Cooperației – persoană juridică constituită prin fuziunea următoarelor organisme naționale centrale cooperative:
– Banca Centrală Cooperativă
– Centrala cooperativă de producție, aprovizionare și valorificare agricolă
– Centrala cooperativă de consum (magazin de gros)
– Centrala cooperativă de îndrumare, organizare și control
– Casa Centrală a Cooperației

Institutul Național al Cooperației (INCOOP) era o societate de economie
mixtă, cu personalitate juridică, supusă regimului de drept privat, exercitând cumulativ atribuțiuni de control, economice și financiare pentru întreaga mișcare cooperatistă din țară.

INCOOP avea în subordine trei diviziuni:
1. Divizia Bancară
2. Divizia Economică
3. Divizia de Îndrumare, Control și Propagandă

INCOOP funcționa sub controlul și îndrumarea Ministerului Economiei Naționale de la care primea orientare, precum și sprijin din fondurile statului.

În scopuri economice cooperativele se puteau asocia în federale – care erau organizate după același principiu ca și cooperativele, cu deosebirea că membrii lor erau unități cooperatiste și nu persoane fizice.
Federalele efectuau numai operațiuni economice, neavând nici un drept de control sau îndrumare asupra cooperativelor membre, ele nu aveau caracter de organizații centrale.

V. Prin Decretul nr. 133 / 2 aprilie 1949 (publicat în Buletinul Oficial nr.15 bis/2 aprilie 1949 și republicat cu toate modificările survenite în Buletinul Oficial nr. 74/5 iulie 1951), se reorganizează întreaga mișcare cooperatistă.

Decretul nr. 133/2 aprilie 1949 stabilea următoarele forme de organizare:
a. cooperative de consum – aprovizionare, prelucrare și desfacere
b. cooperative de producție meșteșugărească
c. cooperative de producție agricolă – gospodării agricole colective și alte feluri de asociații.

Cooperativele de consum și cele de producție meșteșugărească se asociază în Uniuni județene, iar uniunile se asociază în Centrale ale uniunilor.

Pentru punerea în aplicare a prevederilor acestui decret s-a alcătuit o „Comisie de organizare a cooperației” – (C.O.C.), în cadrul căruia au funcționat două subcomisii:
– subcomisia pentru organizarea cooperativelor de consum
– subcomisia pentru organizarea cooperativelor meșteșugărești

În anul 1950 între 19 – 21 martie are loc Primul Congres al Cooperației de Consum – prin acest congres s-a constituit Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum – CENTROCOOP – prin transformarea Institutului Național al Cooperației de Consum.

La Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum – CENTROCOOP erau asociate Uniunile județene ale cooperativelor de consum.

În baza Decretului nr. 133 / 1949 au fost elaborate:
– statutul cooperativei de consum, aprovizionare, prelucrare și desfacere;
– statutul uniunii cooperativelor de consum
– statutul Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum – CENTROCOOP.

Prin Decretul nr. 74/1951 – publicat în Buletinul Oficial nr. 64/13 iunie 1951 – se stabilește modul de înregistrare la stat a cooperativelor de consum, aprovizionare, prelucrare și desfacere; a uniunilor județene a cooperativelor (UJECOOP) și a Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum – CENTROCOOP.

VI. În anul 1954 are loc al II-lea Congres al Cooperației de Consum.
La sfârșitul anului 1957, sistemul cooperației de consum prezenta următoarea situație a verigilor sale: 3160 cooperative de consum, asociate în 185 uniuni raionale, care la rândul lor erau membre a 16 uniuni regionale. Uniunile regionale erau asociate la Uniunea Centrală – CENTROCOOP.

VII. În anul 1958 are loc al III-lea Congres al cooperației de consum.
Structura organizatorică a cooperației de consum la acea dată era următoarea:
a. cooperativa de consum – sătească sau orășenească, grupate în cinci categorii, în funcție de volumul operațiunilor economice;
b. uniunea raională a cooperativelor de consum – asociația cooperativelor de consum din cuprinsul uneia sau mai multor raioane administrative.

Pe lângă uniunile raionale erau organizate:
– agenții de valorificare – AGEVACOOP;
– întreprinderi comerciale raionale – ICR;
– întreprinderi raionale de producție – IPRODCOOP;
– întreprinderi de alimentație publică – IAP.

c. uniunea regională a cooperativelor de consum – asociază uniunile raionale ale cooperativelor de consum din cuprinsul unei regiuni.

Pentru desfășurarea activității economice, uniunea regională avea întreprinderi proprii ca:
– direcție comercială regională (ICOMREGICOOP);
– întreprindere de transporturi (GOSTRANSCOOP);
– întreprindere de construcții;
– centru de selecționat ouă.

d. Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum – CENTROCOOP –asociază uniunile regionale ale cooperativelor de consum din întreaga țară.

VIII. La 1 ianuarie 1961 în baza Legii nr. 3/1960 pentru îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului R.P.R. și a instrucțiunilor CENTROCOOP

nr. 43/24 decembrie 1960 cu privire la măsurile ce trebuiesc luate de către organizațiile cooperației de consum în vederea aplicării acestei legi, se desființează unele raioane, cooperativele din raioanele desființate se asociază la uniunea raională din raionul administrativ, care primește comunele din raionul desființat.

În baza Decretului nr. 401/8 decembrie 1961, Consiliul CENTROCOOP, în ședința din 28 – 29 decembrie 1961 a aprobat asocierea cooperativelor de credit la uniunile raionale ale cooperativelor de consum. Măsurile necesare pentru aplicarea acestei hotărâri au fost transmise uniunilor regionale ale cooperativelor de consum prin instrucțiunile nr. 1/C/1962.

În perioada 1958 – 1963 au loc o serie de modificări pe linie organizatorică, de comasare a unor uniuni raionale și înființarea unor uniuni interraionale, urmare a reformelor administrative prin aplicarea Legii nr. 3/1960.

IX. În anul 1963, 10 – 13 iunie, are loc Congresul al patrulea al Cooperației de Consum.

Structura organizatorică a cooperației de consum la acea dată era următoarea:
a. cooperativa de consum;
b. cooperativa de credit;
c. uniunea raională a cooperativelor de consum;
d. uniunea interraională a cooperativelor de consum;
e. uniunea regională a cooperativelor de consum;
f. uniunea centrală a cooperativelor de consum – CENTROCOOP.

În baza Decretului nr. 798/1964 pentru îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului R.P.R. a fost elaborată Decizia CENTROCOOP nr. 63/1964 pentru aplicarea acestui decret. Au intervenit unele modificări în structura organizatorică a unităților cooperației de consum din regiunile Argeș, Bacău, Oltenia.

La data de 30 iunie 1964, în cadrul cooperației de consum existau:
– 16 uniuni regionale;
– 127 uniuni raionale și interraionale.

Pe lângă aceste uniuni raionale și interraionale erau organizate:
– 36 întreprinderi comerciale interraionale;
– 63 întreprinderi comerciale raionale;
– 43 AGEVACOOP – uri;
– 23 IRAVICOOP – uri;
– 19 întreprinderi de producție;
– 14 întreprinderi de construcții;
– 18 oficii de legume și fructe;
– 13 întreprinderi de alimentație publică.

X. În anul 1968 în baza Legii nr. 2/1968 pentru îmbunătățirea organizării administrativ – teritoriale a țării s-a elaborat Decizia CENTROCOOP nr. 30/18 februarie 1968, privind măsurile pentru adoptarea structurii organizatorice a cooperației de consum la noua organizare administrativ – teritorială a țării.

În baza acestei decizii, uniunile regionale și raionale ale cooperativelor de consum își încetează activitatea începând cu 29 februarie 1968, iar patrimoniul lor va fi divizat uniunilor județene ce vor lua ființă.

Măsurile necesare pentru aplicarea acestor transformări au fost transmise prin „Instrucțiunile CENTROCOOP nr.16/18 februarie 1968 privind desființarea uniunilor regionale și uniunilor raionale ale cooperativelor de consum și înființarea uniunilor județene ale cooperativelor de consum” și „Instrucțiunile CENTROCOOP nr. 15120/17 februarie 1968 – financiar-contabile în legătură cu încetarea activității uniunilor regionale și raionale”.

XI.a. În anul 1969, în baza H.C.M. nr. 586/1969, se înființează prin Decizia Biroului Comitetului Executiv CENTROCOOP nr. 246/14 noiembrie 1969, începând cu data de 15 noiembrie 1969 Centrala de producție, prestări de servicii, aprovizionare și transporturi – C.P.P.A.T.

La constituire, centrala avea în subordine trei întreprinderi:
– Întreprinderea de utilaje București
– Fabrica de oțet București
– Fabrica de produse zaharoase Sibiu

Între 15 noiembrie 1969 și 3 martie 1973, Centrala de producție, prestări de servicii, aprovizionare și transporturi avea în subordine următoarele întreprinderi:
1. Întreprinderea de utilaje București;
2. Întreprinderea de producție alimentară a cooperației de consum IPRALCOOP – fosta fabrică de oțet București;
3. Fabrica de produse zaharoase Sibiu;
4. Întreprinderea de producție, prestări și construcții Sibiu (preluată de la Uniunea Județeană Sibiu din mai 1970). Această întreprindere, de la 1 ianuarie 1972 se comasează cu fabrica de produse zaharoase Sibiu;
5. Întreprinderea de producție, prestări și construcții Baia Sprie – preluată de la Uniunea Județeană Maramureș în mai 1970;
6. Întreprinderea mixtă de producție și prestări Arad (înființată prin Decizia nr. 82/1 mai 1972);
7. Întreprinderea de producție, prestări servicii Roman (înființată prin Decizia nr.48/12 aprilie 1971);
8. Întreprinderea de producție, prestări și autoutilare Tg. Mureș (înființată prin Decizia nr. 211/19 octombrie 1971);
9. Întreprinderea de producție, prestări servicii Tg. Ocna (preluată de la uniunea județeană Bacău în mai 1970).

La 1 octombrie 1973, în subordinea C.P.P.A.T., alături de cele opt întreprinderi exista și o întreprindere de construcții în București, care avea organizate șantiere de construcții la Bacău, Cluj, Craiova, Iași, Ploiești, Suceava, Timișoara, Tg. Mureș.

În baza Deciziei CENTROCOOP nr. 339/29 decembrie 1973, începând cu 1 ianuarie 1974 ia ființă Centrul de investiții, proiectare și construcții și se desființează Întreprinderea de construcții București și sectorul de proiectare din C.P.P.A.T.

În baza H.C.M. nr. 586/1969, se înființează prin Decizia CENTROCOOP nr. 249/14 noiembrie 1969, începând cu 15 noiembrie 1969 – Centrala de contractări și achiziții, unitate economică autonomă a Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum.

Centrala de contractări și achiziții – CECONA avea în subordine la 15 noiembrie 1969 următoarele unități:
– Întreprinderea de plante medicinale București – cu gestiune internă, precum și următoarele întreprinderi cu gestiune proprie:
– Întreprinderea de plante medicinale Oradea;
– Întreprinderea de plante medicinale Timișoara;
– Întreprinderea de plante medicinale Brăila;
– Întreprinderea de plante medicinale Botoșani;
– Întreprinderea de plante medicinale Roman;
– Întreprinderea de plante medicinale Orăștie;
– Întreprinderea pentru valorificarea produselor animale București;
– Întreprinderea pentru valorificarea produselor animale Timișoara;
– Întreprinderea pentru valorificarea penelor și părului Timișoara;
– Întreprinderea pentru omogenizarea mierii Sibiu.

Prin Decretul nr. 114/1975 privind îmbunătățirea activității de producere și valorificare a plantelor medicinale și aromatice, precum și a regimului de contractare și achiziții la aceste plante și H.C.M. nr. 1056/1975 de aplicare a acestui decret, se organizează sectorul de plante medicinale prin înființarea Trustului Plafar și a întreprinderilor Plafar prin reorganizarea activității de plante medicinale de la Centrala de contractări și achiziții.

XII. În anul 1970 (9-10 aprilie) are loc al V-lea Congres al Cooperației de Consum, care aprobă statutul organizațiilor cooperației de consum. Tot în anul 1970 se publică în Buletinul Oficial nr. 80/1970 Legea nr. 6 – cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum.

Structura organizatorică a cooperației de consum prevăzută în această lege cuprindea:
– cooperativa de consum;
– uniunea teritorială a cooperativelor de consum – asociere de cooperative;
– uniunea centrală a cooperativelor de consum – CENTROCOOP.

Pentru realizarea activităților economice, uniunea centrală și uniunile
teritoriale ale cooperativelor de consum înființau întreprinderi.

Prin Decizia CENTROCOOP nr. 66/4 mai 1970 și Instrucțiunile de aplicare a acestei decizii, se stabilește că:
– uniunile județene înființează începând cu 1 mai 1970 întreprinderea economică județeană a cooperației de consum – IJECOOP – titulară de plan cu dublă subordonare: față de uniunea teritorială și față de uniunea centrală – CENTROCOOP.

IJECOOP a preluat activitățile desfășurate de întreprinderile comerciale, de alimentație publică, de valorificare a produselor și de producție din județ. De asemenea, IJECOOP a preluat și activitatea de contractări, achiziții, prestări servicii, reparații și întreținere, de aprovizionare tehnico-materială și de transporturi deținute de uniunea județeană.

Începând cu 1 mai 1970, întreprinderile comerciale, de alimentație publică, de valorificare a produselor și de producție își încetează activitatea.

XIII. Congresul al VI-lea al cooperației de consum s-a desfășurat în zilele de 30 – 31 ianuarie 1976.

Acest Congres aprobă un nou statut al organizațiilor cooperației de consum.

Structura organizatorică a organizațiilor cooperației de consum de la această dată era:
– cooperativa de consum (comunală – orășenească);
– uniunea județeană a cooperativelor de consum și de credit (asocierea cooperativelor de consum și a cooperativelor de credit de pe raza teritorială a unui județ) – UJCC;
– Uniunea Centrală a Cooperativelor de consum – CENTROCOOP (asocierea uniunilor județene ale cooperativelor de consum și de credit).

Pentru realizarea sarcinilor economice, organizațiile cooperației de consum organizau și înființau întreprinderi și alte unități economice fără personalitate juridică, iar Uniunea Centrală a cooperativelor de consum – CENTROCOOP înființa unități economice asimilate centralelor.

XIV. În anul 1977, prin Decretul nr 18/26 ianuarie cu privire la unele măsuri organizatorice pentru unitățile din sistemul Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum, se aprobă normele unitare de structură și structurile organizatorice tip pentru unitățile din sistemul Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum – anexele 1-14 la decret.

În baza acestui decret, Comitetul Executiv al Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum – CENTROCOOP hotărăște:

1. Întreprinderile economice județene ale cooperativelor de consum (IJECOOP) își încetează activitatea. Uniunile județene se reorganizează prin preluarea activității fostelor IJECOOP, dobândind personalitate juridică.

2. Întreprinderile mixte de producție, prestări servicii și construcții din subordinea uniunilor județene, trec în subordinea Centralei de producție, prestări, construcții și a Centralei de contractări – achiziții și producție alimentară (anexă la decret).

2.1 Întreprinderea IPRALCOOP aparținând C.P.P.C. se desființează și trece ca secție de producție, prin unificarea cu COMPRODCOOP București aparținând CECONA în cadrul Întreprinderii de producție alimentară București, în subordinea Centralei de contractări – achiziții și producție alimentară.

2.2 Întreprinderea mixtă de producție – prestări servicii Sibiu aparținând C.P.P.C., se desființează și trece ca secție de producție în cadrul Întreprinderii de omogenizare a mierii și producție alimentară Sibiu, din subordinea Centralei de contractări – achiziții și producție alimentară.

2.3 În subordinea Centralei de contractări – achiziții și producție alimentară se organizează ateliere de producție alimentară la: Botoșani, Constanța, Seini – Maramureș, Tg. Neamț, Brănești – Dâmbovița și Leordeni – Argeș, prin reorganizarea punctelor de lucru de conserve și semiconserve de legume și fructe și alte produse alimentare (inclusiv brutării și carmangerii) aparținând uniunilor județene sau cooperativelor de consum.

2.4 Centrul de investiții, proiectări, construcții București, aparținând C.P.P.C., se reorganizează ca Întreprindere de construcții în aceeași subordine. În subordinea acestei întreprinderi funcționau în continuare șantierele de construcții – montaj Craiova, Timișoara, Tg. Mureș, Iași, Suceava.

De asemenea, întreprinderile de construcții aparținând uniunilor județene Ilfov și Constanța se desființează, organizându-se fiecare ca șantier de construcții–montaj și, împreună cu șantierul de construcții montaj aparținând U.J.C.C. Bihor, trec în componența Întreprinderii de construcții București, aparținând C.P.P.C. .

3. Centrala de contractări – achiziții (CECONA), prin preluarea unor activități de producție alimentară, se va numi Centrala de contractări – achiziții și producție alimentară – CECAPA.
4. Structura organizatorică a celor două centrale – aprobată prin anexă la decret.
5. Desființarea cooperativelor de consum zonale (în număr de 338) aparținând uniunilor județene și înființarea cooperativelor de consum (comunale și orășenești) pe 5 tipuri.
6. Înființarea a 14 ferme zootehnice în subordinea cooperativelor de consum (anexa la decret).
7. Reorganizarea Întreprinderii comerciale centrale (UNIVERSALCOOP) și a Întreprinderii de reclamă și publicitate (RECOOP) din subordinea CENTROCOOP.
8. Îmbunătățirea structurii organizatorice la Centrul de perfecționare a pregătirii cadrelor – CEPECOOP, precum și la activitățile:
a. cooperative de credit;
b. informatică;
c. învățământ;
d. proiectare;
e. cercetare.

XV. Congresul al VII-lea al cooperației de consum s-a desfășurat în zilele de 30-31 ianuarie 1982.
Conform statutului aprobat de acest Congres s-a hotărât ca în viitor cooperația de consum să se numească „cooperația de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor”.

Structura organizatorică aprobată de acest Congres este:

– cooperativa de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor;
– cooperativa de credit;
– uniunea județeană a cooperativelor de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor și de credit – UJECOOP;
– Uniunea Centrală a cooperativelor de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor – CENTROCOOP.

Pentru realizarea sarcinilor economice, organizațiile cooperației de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor organizau și înființau întreprinderi, precum și unități fără personalitate juridică, iar Uniunea Centrală înființa și unități economice asimilate centralelor.
Prin adresa nr. 81/15 februarie 1982, s-au comunicat organizațiilor cooperației de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor noile denumiri aprobate de acest congres.

XVI. Congresul al VIII-lea al cooperației de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor s-a desfășurat în zilele de 4 – 5 septembrie 1986.
La acest congres nu se aduc modificări în structura organizatorică a organizațiilor cooperației de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor.

XVII. Prin Decretul – Lege nr. 67/1990 privind organizarea și funcționarea Cooperației de consum și de credit se schimbă denumirea de „cooperația de producție, achiziții și desfacere a mărfurilor” în „cooperația de consum și de credit” și se stabilește următoarea structură organizatorică:
– cooperativă de consum;
– cooperativă de credit;
– uniunea județeană a cooperativelor de consum și de credit – UJCC;
– Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum și de Credit – CENTROCOOP.

Uniunea Centrală, uniunile județene și cooperativele de consum puteau înființa, în baza acestui decret, întreprinderi și unități proprii, cu sau fără personalitate juridică, în vederea realizării activităților economice.
Cu adresa nr. 3075 / 3.02.1990 s-au transmis măsurile ce trebuiau luate ca urmare a schimbării denumirii organizațiilor cooperației de consum și de credit.
În baza Deciziei CENTROCOOP nr. 198 / 25.05.1990, începând cu data de 1.05.1990 se desființează Centrala de producție, prestări și servicii și Centrala de contractări, achiziții și producție alimentară, iar în baza Hotărârii Consiliului de administrație al CENTROCOOP din 19.12.1990, întreprinderile de producție, prestări, întreprinderile de producție alimentară, întreprinderile comerciale cu ridicata, indiferent de subordonare, se reorganizează în societăți comerciale cooperatiste.

XVIII. Congresul Cooperației de Consum și de Credit din 26 – 27 februarie 1992 aprobă statutele – cadru ale următoarelor organizații ale cooperației de consum și de credit:
– cooperativa de consum – CONSUMCOOP;
– cooperativa de credit – bancă populară;
– uniunea județeană a cooperativelor de consum și de credit – FEDERALCOOP ;
– Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum și de Credit – CENTROCOOP ;

XIX. Prin Legea nr. 109/26.10.1996 privind organizarea și funcționarea Cooperației de Consum și a Cooperației de Credit, se stabilește următoarea structură organizatorică:
– cooperativa de consum;
– cooperativa de credit – bancă populară;
– federala teritorială a cooperativelor de consum și de credit – FEDERALCOOP;
– Casa teritorială a cooperativelor de credit;
– Casa Cooperativelor de Credit – CREDITCOOP;
– Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum și de Credit – CENTROCOOP.
Prin adresa nr. 514/ I.A./28.10.1996 s-au comunicat organizațiilor cooperatiste măsurile ce trebuiau luate în legătură cu schimbarea tuturor documentelor care atestau organizarea și funcționarea acestora (firmă, ștampilă, antet, înregistrare la organele competente), pentru punerea de acord cu noile denumiri prevăzute de Legea nr. 109/1996.

XX. Congresul Cooperației de Consum și de Credit din 29 – 30 iulie 1997 aprobă statutele – cadru pentru următoarele organizații cooperatiste:
– cooperativa de consum – CONSUMCOOP;
– cooperativa de credit – bancă populară;
– Casa teritorială a cooperativelor de credit;
– Federala teritorială a cooperativelor de consum și de credit – FEDERALCOOP;
– Casa Cooperativelor de Credit – CREDITCOOP;
– Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum și de Credit – CENTROCOOP.

Sistemul de relații dintre stat și cooperație prezintă semnificații deosebite pentru evoluția mișcării cooperatiste, care a suscitat, de-a lungul timpului, numeroase opinii.

Ca principiu general orice organizație cooperatistă este apolitică, neguvernamentală și independentă.

Poziția guvernanților față de cooperație poate fi însă influențată și chiar determinată de culoarea politică a acestora, de diferite interese sau de prioritățile perioadei. În mod similar și conducătorii ca și membrii organizațiilor cooperatiste au dreptul, la rândul lor, să fie adepți sau simpatizanți ai vreunui curent politic.
Așadar, este greu de presupus că, în practică, pot funcționa într-o formă pură principiile independenței politice a cooperației față de organismele puterii de stat.

Asigurarea autonomiei cooperației este însă direct proporțională cu gradul de respectare a principiilor de bază ale mișcării cooperatiste: asocierea voluntară și liberă a membrilor bazată pe comunitatea de interese, absența discriminărilor de orice natură, aplicarea principiului un membru – un vot, eligibilitatea organelor de conducere și control, indivizibilitatea patrimoniului, întrajutorarea dintre organizații, controlul democratic al membrilor asupra întregii activități a cooperativei.

Respectarea consecventă a acestor principii poate contracara sau cel puțin atenua efectele unor imixtiuni în viața organizațiilor cooperatiste.
Un rol important îl are consfințirea prin lege a acestor principii ca și a autonomiei cooperatiste.
Alături de această concepție au fost exprimate și unele păreri, potrivit cărora statul ar trebui să sprijine dezvoltarea mișcării cooperatiste, combătute de opinii care au susținut că acceptând sprijinul statului, trebuie avut în vedere că acesta va fi condiționat, mai devreme sau mai târziu, de unele concesii.

Atitudinea statului față de cooperație, așa cum aceasta s-a manifestat pe parcursul a unui secol și jumătate de existență a organizațiilor cooperatiste, considerăm că    s-ar putea sintetiza în următoarele categorii:

a) Relații comune exprimate prin raporturile statului față de toți participanții mediului de afaceri, în această grupă incluzând: sistemul de impozitare, de asigurări sociale și de sănătate a personalului, precum și întregul sistem de servicii oferit de stat, înțelegând că atât organizațiile cooperatiste cât și membrii și salariații acestora participă la constituirea resurselor financiare ale statului.

b) Relații specifice, care pot fi clasificate în trei grupe: neutre, favorizante și nefavorabile.

Relațiile neutre cuprind cu precădere preocupările statului pentru elaborarea unui cadru de legi și acte normative care să guverneze organizarea și funcționarea cooperației de o asemenea manieră, încât să asigure din start înlăturarea oricăror tentative ulterioare de imixtiune.

Relațiile favorizante își găsesc locul în situațiile în care statul este interesat în dezvoltarea accelerată a unor activități în cadrul cooperației, în această grupă putând fi incluse anumite facilități fiscale, subvenții, finanțări nerambursabile, acordarea dreptului de folosință gratuită asupra unor terenuri în vederea realizării de obiective comerciale, participarea statului la capitalul social al unui sistem cooperatist etc.

Relațiile nefavorabile de-a lungul istoriei, cel puțin vis-a-vis de cooperația de consum, s-au manifestat în diferite perioade cu intensitate variată. Dintre acestea am menționa în primul rând „dirijismul” care a caracterizat poziția statului față de cooperația de consum, atât în perioada interbelică, dar îndeosebi în anii 1949-1989.

În cele ce urmează vom face numeroase referiri la existența unor relații de acest gen.

O incursiune în istoria raporturilor dintre stat și cooperație ar putea fi caracterizată după cum urmează:

În perioada apariției primelor organizații cooperatiste, respectiv în a doua jumătate a secolului XIX, poziția statului – reticentă la început – capătă îndeosebi în ultimul sfert de secol nuanțe ostile, considerând mișcarea cooperatistă ca având un caracter subversiv, de subminare a orânduirii de stat, învățătorii și preoții de la sate – promotori ai dezvoltării cooperativelor – fiind categorisiți drept „socialiști răzvrătitori” sau „anarhiști tulburători ai orânduirii sociale”.

La cumpăna secolelor XIX și XX, inclusiv datorită agravării chestiunii rurale, statul își schimbă strategia și tactica, adoptând o atitudine de îndrumare și sprijin a mișcării cooperatiste.

O contribuție însemnată în realizarea noii politici a statului față de cooperație au avut o serie de promotori, oameni politici și de stat, cum au fost Spiru C. Haret, Ion Nădejde, C. Stere, V. G. Morțun, I. G. Duca și alții, care au sprijinit prin autoritățile statale inițiativele venite de jos privind dezvoltarea societăților de credit, de consum și a obștiilor de arendare și de cumpărare de pământ.
În anul 1903 se promulgă prima lege care viza organizarea și funcționarea băncilor populare care, ulterior, se extinde și asupra cooperativelor de consum și obștiilor de arendare.

De remarcat că, odată cu apariția acestei legi, statul trece de la „atitudinea paternală” de sprijinire a mișcării cooperatiste, la poziția de subordonare și control, aspect exprimat prin componența Consiliului de Administrație al organului central cooperatist, respectiv al „Casei Centrale a Băncilor Populare și Cooperativelor Sătești”, care era format din 11 membri, din care 8 desemnați de Ministerul de Finanțe, 2 de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și unul de Creditul Agricol.

În timpul Primului Război Mondial, Casa Centrală a fost mandatată de Stat să organizeze operațiuni de valorificare a cerealelor și altor produse agricole pentru aprovizionarea armatei și populației urbane.

În perioada interbelică se face tot mai puternic simțită influența statului și implicit a partidelor politice care s-au succedat la guvernare, asupra mișcării cooperatiste.

În anul 1919 Casa Centrală a Băncilor Populare și a Cooperativelor Sătești, se transformă în Casa Centrală a Cooperației și Împroprietăririi Sătenilor.

Este pentru prima dată în istoria cooperației din România când în Consiliul de Conducere al organizațieicentrale participă și reprezentanți ai mișcării cooperatiste.

Deși Consiliul de Administrație avea o oarecare autonomie, întreaga activitate se desfășura sub supravegherea Statului. Casa Centrală astfel reorganizată funcționa în cadrul Ministerului Agriculturii și Domeniilor, ministrul de resort având drept de veto la orice hotarâre.
În noile condiții interesele statului aveau în vedere ponderea micilor gospodării, de până la 10 hectare, în structura proprietății funciare care, după reforma agrară din anul 1921, deținea 70,6% din terenul agricol. Totodată, instituirea în anul 1923 a votului universal a generat un interes deosebit al partidelor politice pentru țărănime, care devenise o însemnată bază electorală.

Sprijinul statului se face simțit prin participarea la capitalul instituțiilor centrale cooperatiste, punerea la dispoziția acestora a unor însemnate fonduri financiare, împuterniciri pentru efectuarea unor operațiuni în mandat sau comision și, în mod semnificativ, prin imputernicirea organului central cooperatist să pună în aplicare reforma agrară postbelică.

În anii următori asistăm la diverse transferuri ale unor organisme centrale cooperatiste între diferite ministere.

Astfel, în anul 1920 Direcția generală a cooperației orășenești (înființată în anul anterior) trece de la Ministerul Industriei la Muncii și Ocrotirilor Sociale, iar în anul 1922 această direcție este înglobată în cadrul Casei Centrale aflată în subordinea Ministerului Agriculturii și Domeniilor.

În anul 1923 se înființează Ministerul Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, care preia de la Ministerul Agriculturii coordonarea cooperativelor de producție și consum și a băncilor populare, conducerea Obștiilor agricole rămânând în continuare în cadrul Ministerului Agriculturii până în anul 1928 când, odată cu adoptarea „Codului Cooperației”, trece și această activitate în cadrul Ministerului Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale.

În anul 1929 Parlamentul adoptă o nouă lege de organizare a cooperației, care a preluat în mare parte prevederile din Codul Cooperației. Noua lege este modificată și completată în anii următori.

Organismele centrale cooperatiste funcționează până în anul 1936, când se înființează Ministerul Cooperației, sub diferite denumiri, în cadrul Ministerului Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, în unele perioade aflându-se sub supravegherea unor comisari ai guvernului.
Ministerul Cooperației a avut o viață scurtă: în anul 1938 se înființează Institutul Național al Cooperației, organism care funcționa în cadrul Ministerului Economiei Naționale.

Frecventele modificări legislative și respectiv organizatorice din perioada interbelică au fost apreciate la timpul respectiv că aveau drept scop pe de o parte, înregimentarea partinică a cooperației, iar pe de altă parte – crearea de sinecuri pentru protipendada principalelor partide politice ale vremii, care se succedau la guvernare.

Institutul Național al Cooperației rămâne până în anul 1949 unica organizație centrală cooperatistă care coordona toate genurile de societăți cooperative: de producție, de consum, de credit, forestiere, viticole, pescărești, de prelucrarea laptelui, obștiile pentru cumpărarea și prelucrarea terenurilor agricole etc.

Principalele aspecte survenite în această perioadă constau în numirea în aprilie 1945 a unui nou Consiliu de Administrație, în locul celui care a funcționat în perioada antonesciană și includerea, în programul guvernului, începând cu anul 1945, a unor prevederi privind sprijinul cooperației.

Institutul Național al Cooperației își încetează activitatea în anul 1949.

În perioada 1949-1989 imixtiunea statului în organizarea și funcționarea tuturor sistemelor cooperatiste: agricol, meșteșugăresc și de consum s-a identificat cu cea a Partidului Comunist. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 a jalonat direcțiile dezvoltării mișcării cooperatiste din România, pe baza cărora a fost elaborat Decretul Consiliului de Miniștri nr. 133 din aprilie 1949 pentru organizarea cooperației.

Acestea au fost documentele care au consfințit începutul fenomenului denumit de un teoretician al mișcării cooperatiste „absorbția mișcărilor cooperatiste naționale de către guvernele comuniste” .

În baza acestor documente se înființează Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum (succesoarea acesteia fiind actuala Uniune Națională a Cooperației) care preia activul, pasivul și misiunile economice și de altă natură din întreaga țară ale Institutului Național al Cooperației.
Paralel se înființează o Uniune a Cooperativelor meșteșugărești, iar ulterior – după cum se știe – s-a trecut la organizarea de cooperative agricole de producție.

În cele patru decenii de guvernare socialistă, care au urmat acestor reorganizări, cooperația de consum, deși a cunoscut o puternică dezvoltare – îndeosebi datorită deținerii monopolului unor activități în mediul rural (comerț și alimentație publică, prestări de servicii, valorificarea unor produse agricole), a resimțit efectul unor ingerințe și acțiuni discriminatorii ale organismelor statului. Am menționa, de exemplu:

– numeroasele transferuri în unele cazuri fără plată, a unor activități cu baza materială aferentă, de la cooperația de consum la organizații ale statului: comerțul cu amănuntul din unele localități urbane, comerțul cu ridicata, contractarea și achiziționarea de cereale și animale, valorificarea legumelor, fructelor, plantelor medicinale și altele;

– modul discriminatoriu de repartizare a fondului de marfă pe sisteme comerciale (de stat și cooperatist), care s-a perpetuat întreaga perioadă, în ultimul deceniu accentuându-se pe fondul penuriei generale de mărfuri. Drept consecință, cantitățile de mărfuri repartizate și vândute populației în anul 1989 de către cooperația de consum au fost mai mici față de anul 1980 cu 76% la făină, cu 83% la mălai, cu 82% la orez, cu 46% la carne, cu 72% la petrol lampant și enumerarea ar putea continua. Din această cauză vânzările medii pe locuitor realizate în cooperația de consum nu reprezentau la multe produse nici 50% din media pe economie;
– obligarea comerțului cooperatist de a vinde către populație anumite mărfuri cum ar fi materialele de construcții sau bunurile electrotehnice și electronice de uz îndelungat și alte produse, numai în schimbul predării către cooperativă a unor cantități de produse agroalimentare;
– stabilirea prin planul de stat a unor prevederi irealizabile, de îndeplinirea cărora depindeau salariile multor lucrători. Așa, de exemplu, în anul 1982 planul de achiziții era mai mare decât media ultimelor zece ani de cca 4 ori la ouă, de 3 ori la păsări, de 12 ori la cartofi, de 2 ori la fasole etc.

– desființarea impusă a întreprinderilor proprii de construcții și a întreprinderii de comerț exterior;
– intervenții în determinarea arbitrară a razei de activitate a cooperativei de consum, în modificarea structurii organizatorice și în desemnarea cadrelor de conducere.

În același timp cooperația de consum a fost sprijinită prin atribuirea în folosință gratuită a unor terenuri pentru edificarea rețelei comerciale, de alimentație publică, turistică, de producție și prestări de servicii, prin repartizarea de absolvenți ai învățământului mediu și superior, iar în unele perioade – prin înlesniri fiscale.

Recâștigarea autonomiei efective de către cooperație a fost posibilă numai după 1989, când prin actele normative adoptate de puterea legislativă, respectiv Decretul Lege nr.67 din februarie 1990 și Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum s-a consfințit că aceste organizații „își desfășoară activitatea în mod autonom, pe baza legii și statutului”.

Pentru cooperația de consum autonomia însemna dreptul de a-și elabora ea însăși propriul statut, dreptul fiecărei organizații de a-și defini strategia de dezvoltare, paleta de activități, utilizarea resurselor, alegerea și demiterea organelor de conducere, fuziunea sau dizolvarea. Autonomia însemna, deasemenea, dreptul de a contesta în instanță orice act care îi aduce atingere propriilor drepturi, libertăți sau interese legitime, precum și libertatea de a accesa direct și nemijlocit orice sursă de pe piața internă sau externă pentru procurarea de mărfuri, materiale și utilaje și de a stabili legături și contacte cu organizații cooperatiste sau alți operatori economici din străinătate.
Noile reglementări de largă respirație democratică au condus la descătușarea inițiativei multor conduceri de cooperative. În același timp, autonomia consfințită prin lege și statute în multe locuri a fost incorect înțeleasă, aducându-se însemnate prejudicii cooperației de consum cauzate inclusiv de factorul uman, care a fost uneori deficitar, fie datorită lipsei de calificare, fie datorită onestității dubioase, la care s-a adăugat atitudinea tolerantă față de incapacitatea unor lucrători de a se adapta la noile condiții de lucru.

Ca o trăsătură specifică a relației dintre stat și cooperația de consum din perioada postdecembristă se desprinde dimensionarea atenției acordate de organele statului în mod direct proporțional cu capacitatea economică a acestei organizații.

Astfel, în primii ani, când cooperația de consum reprezenta o putere economică și financiară, aceasta a primit, cel puțin sub aspect legislativ, tot sprijinul necesar, concretizat în adoptarea în februarie 1990 a Decretului Lege privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și abrogarea legii din perioada comunistă, precum și în atenția pe care Parlamentul României a acordat-o elaborării Legii nr. 109/1996 privind cooperația de consum.

Nu în aceeași termeni se poate aprecia promovarea și adoptarea actualei Legi nr. 1/2005 care, încă din faza de proiect a fost puternic contestată de membrii cooperației de consum și meșteșugărești, reuniți în adunări generale. Acțiunile de protest s-au finalizat prin organizarea unor congrese extraordinare ale celor două sisteme cooperatiste, fără ca aceste manifestări legitime să-și găsească ecoul necesar la nivelul guvernanților.

Este suficient să menționăm câteva din prevederile acestei legi pentru a caracteriza procesul de destabilizare a cooperației de consum. Astfel, uniunile județene și Uniunea Națională au fost transformate în organisme de reprezentare, eliminându-se atribuțiile acestora privind efectuarea de operațiuni economice și desființându-se orice formă de control asupra activității organizațiilor asociate, deși acestea administrează un patrimoniu format în proporție de cca 95% din capital indivizibil, aparținând întregului sistem.

Prin lege se reinstituie controlul statului asupra cooperației exercitat de Agenția Națională pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație.

Aplicarea acestei legi a însemnat, cel puțin pentru cooperația de consum, cheltuieli inutile, stări interne conflictuale, destrămarea parțială a unității cooperatiste, reducerea semnificativă a potențialului economic al sistemului, și, în final, înlocuirea cu un paleativ a modului istoric autohton de organizare a cooperației de consum, consecințe care puteau fi evitate prin retușuri ale legii în vigoare, în sensul creșterii răspunderii și înăspririi condițiilor de înstrăinare a imobilelor.

În prezent Uniunea Națională a Cooperației de consum a elaborat un proiect de lege destinat să aducă unele completări la Legea nr. 1/2005, valabile numai în cadrul cooperației de consum, în vederea înlăturării unor lacune în ce privește administrarea și gestionarea patrimoniului rezultate în urma aplicării normelor stabilite prin Legea generală de organizare și funcționare a cooperației.